𝑟𝑒𝑓𝑙𝑒𝑐𝑡𝑖𝑖 𝑝𝑠𝑖ℎ𝑎𝑛𝑎𝑙𝑖𝑡𝑖𝑐𝑒 𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑚𝑜𝑟𝑡𝑖𝑖 𝑡𝑒𝑚𝑢𝑡𝑒 𝑠𝑖 𝑑𝑜𝑟𝑖𝑡𝑒
Ne vom concentra asupra mecanismelor și proceselor psihice implicate într-o astfel de posibilitate: ce resorturi ar putea determina o ființă umană să depășească limitele deontologiei, în ce moduri se apără psihicul în fața suferinței, și de ce limita este un concept fundamental nu doar în psihanaliză, ci și în orice formă de viață socializată.
Fiind vorba despre o poziționare psihanalitică, cititorul este încurajat să păstreze în minte faptul că ne referim atât la procese conștiente, cât și la cele inconștiente, și să lase – pe cât posibil – la o parte dorința de a vedea în cei implicați vinovați sau nevinovați, demni de pedeapsă sau iertare.
Este o analiză psihologică în sferă psihanalitică, nu o căutare de vinovați.
În aceeași direcție, îndemnăm cititorul să-și amintească faptul că anumiți termeni , cum ar fi „sadism”, „lege” etc, sunt folosiți în sensul lor din teoria psihanalizei, care cuprind unele conotații din limbajul colocvial, dar nu coincid.
Nu ne propunem să intervenim în vreo judecată juridică. Miza acestui articol este una specifică psihanalizei: înțelegerea și clarificarea fenomenului, integrarea unor conținuturi disociate, și mai ales capacitatea de a vedea și a trăi complexul vieții – și al morții – în ansamblu.
Ca postură psihică, nu vom fi nici avocați, nici procurori, nici judecători – ci oameni care încearcă să înțeleagă o fațetă a condiției umane.
𝐌𝐞𝐜𝐚𝐧𝐢𝐬𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐝𝐫𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐦𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚𝐥𝐞 𝐚𝐟𝐥𝐚𝐭𝐞 𝐢𝐧 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐚𝐜𝐭 𝐩𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐞𝐧𝐭 𝐜𝐮 𝐦𝐨𝐚𝐫𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐢 𝐬𝐮𝐟𝐞𝐫𝐢𝐧𝐭𝐚
Înainte de toate, se impune o nuanțare a noțiunii de „apărare psihică”, fiindcă la nivelul publicului larg ea a ajuns să aibă doar nuanțe negative, de retragere din viață, inhibiție, ascundere voită, nesinceritate, teamă de părăsirea zonei de confort.
Aceste conotații nu sunt întru totul lipsite de temei, ideea că „apărarea psihică” creează boala acreditându-se în spațiul public încă de la începuturile psihanalizei, când Sigmund Freud a prezentat situații în care „ridicarea apărării”, amintirea unui moment traumatic sau înțelegerea sensului simbolic al unui vis erau urmate de dispariția simtomelor.
Însă, în zilele noastre, „apărarea psihică” nu mai are doar conotații negative -negative în sensul funcționării, și nu în sens moral – ci este înțelească ca fiind chiar constitutivă ființei umane și indispensabilă vieții normale, de zi cu zi. Nu poți să fii sănătos, daca ești tot timpul conștient că poți muri sau că orice accident vezi la televizor i se poate petrece și celui mai iubit om din viața ta – un pic de „negare” și umor sunt necesare.
Medicii, în general, și medicii din secțiile ATI în mod special, se află într-un contact permanent cu fenomene greu de gestionat – perisabilitatea vieții, degradarea, sluțirea frumosului, haosul, viața în chip de capcană, din care nu se mai scapă, o perioadă, nici în partea sănătății și vieții, nici în moarte, ceea ce poate deveni un mediu traumatic cronic. Ei au, realmente, nevoie de „apărare”, ca să poată munci, trebuie să nu sufere, la fiecare pat din spital, cât pentru o ființă umană, căci altfel s-ar transforma din doctori în bocitoare.
Pentru a putea funcționa eficient și a rămâne sănătoși psihic ei folosesc, în mod inconștient (subliniem asta) și, în general, binevenit, o suită de mecanisme de apărare psihică.
𝐈𝐳𝐨𝐥𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐚𝐟𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢
Medicul vorbește despre o moarte iminentă sau despre cazurile limită în termeni tehnici, reci, „fără să simtă” nimic – este o scindare între afect și cogniție. Emoția este suspendată, ca să nu tulbure eficiența lucrului pe care îl are de făcut, dar și psihicul medicului. Un asemenea discurs, auzit de cineva din afara cadrului de lucru, poată părea cinic sau chiar sadic. Însă, oricât de nobilă și purtată de nevoile copiilor care am fost ar fi dorința ca fiecare pacient să fie văzut și gândit ca valoare inestimabilă și iubit necondiționat, este lipsit de realism să ne așteptăm ca doctorii să poate gândi fiecare pacient în termeni de, spre exemplu: „fosta doamnă profesoară, care mi-aș dori enorm să trăiască oricât”, și să nu se transforme în „baba cu cancerul”.
𝐑𝐚𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚
Doctorul, fiind și el o ființă umană, are nevoie să nu stea foarte mult în zona incertitudinii și a grozei, ci să se poată ancora fie în sentimentul de viață, când cazul merge bine și are șanse reale, fie să „împingă moartea departe de sine, controlând-o”, prin dorința ca ea să se petreacă mai repede. Toți vrem să scăpăm mai ușor de un gând neplăcut, de o amenințare, să ieșim din incertitudine și, când tot timpul cartea se joacă între viață și moarte, este, cu singuranță, cu atât mai greu.
Pe de altă parte, realitățile spitalului înseamnă, printre altele, locuri limitate, resurse limitate, și poate fi teribil sau chiar insuportabil de dureros sau înnebunitor să păstrezi intactă limita pe care poziționarea de medic o impune – să prezervi viața cu orice preț.
Pe acest fond s-a mai întâmplat în lume ca oameni din sistemul medical să fi cedat raționalizărilor de tipul „Oricum nu mai avea nicio șansă”, „I-am scurtat suferința”, explicații care reduc disonanța cognitivă și morală, evitând confruntarea cu vinovăția inconștientă.
Teama care se poate trezi în fiecare om, atunci când află de așa ceva, poate duce la nevoia imperioasă de a judeca și condamna instantaneu – căci și noi putem ajunge în situația medicală fără de ieșire, în care specialiștii să decidă că patul pe care îl mai ocupăm câteva zile sau săptămâni poate salva viața cuiva cu șanse reale și ani buni înainte.
Aceasta este apărarea privitorilor, a telespectatorilor care au nevoie de tranșare clară – a fost sau n-a fost.
Cineva observa odată, în contextul discuției despre meritocrație, că tuturor le place meritocrația și sunt de acord ca lucrurile să funcționeze după acest principiu, dar până…copilul lor nu intră pe postul pentru care altul e un pic mai bine pregătit, caz în care…parcă e bună o pilă.
Ar fi teribil dacă fiecare persoană ar avea de trăit aceată dilemă – să i se prelungească viața agonică a unei persoane de 90 de ani sau să trăiască cineva (drag) de 30, pentru care nu este un pat liber?
𝐅𝐨𝐫𝐦𝐚𝐭𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐚𝐜𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚 𝐬𝐢 𝐮𝐦𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐞𝐠𝐫𝐮
Dorințele masive de prezervare a vieții și învingere a morții care stau, de fapt, la baza motivației de a fi medic, se pot transforma, în situații limită, în contrariu. Decât eșecul permanent al vieții, mai bine moartea clarificatoare.
Acolo unde este groază destructurană sau milă dizolvantă, poate apărea și un oarecare sadism, ca mecanism de supraviețuire psihică: râsul față de moarte, ironia despre suferința pacientului – tocmai pentru că realul este altfel insuportabil.
Nu este ceva ce ar fi de judecat atâta în termeni morali, într-o pedagogie de grădiniță – „Nu-i frumos să vorbești așa, nu fi rău” ci, mai greu, ceva de suportat interior, prin empatie.
Umorul negru este, prin excelență, un semnal de suprasaturație psihică – o modalitate prin care groaza este transformată în „glumă”, tocmai pentru a o face suportabilă în psihic. Dar poate degenera într-un soi de cinism malign, în funcție de structură.
Depinde cât, intensitatea și durata contează.
A arătat-o Freud de la început: „Între boală și sănătate nu este o diferență de substanță, ci una de grad”.
𝐑𝐞𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐚𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢
Doctorul nu poate trata, la nivel psihic, realmente niște oameni. El lucrează cu niște cazuri, căci în situația în care în loc de pacienți ar avea „domnul profesor”, „doamna doctor”, „mama colegului meu”, propria sa subiectivitate l-ar duce în situația de a nu mai funcționa la adevărata sa capacitate. O distanță emoțională este obligatorie pentru doctori, însă asta poate însemna pentru noi, ceilalți, posibilii bolnavi de mâine, o răceală periculoasă, lipsă de suflet, de omenie.
Fiecare se vrea pacientul preferat, omul iubit de doctor, și nu un caz, printre altele.
Din aceste considerente, în mintea doctorului, în sistemul său de simbolizare internă, pacientul nu mai este chiar o ființă vie, ci un „caz”, un „corp”, un „număr de pat”, cineva aflat în teritoriul dintre viață și moarte, încă pendulând. Acest mecanism protejează Eu-l medicului de implicare afectivă, dar poate duce, în unele cazuri, la dezumanizare.
𝐃𝐢𝐧𝐚𝐦𝐢𝐜𝐢𝐥𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞 𝐢𝐧 𝐠𝐫𝐮𝐩𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐚𝐦𝐢𝐜𝐞 𝐢𝐧𝐜𝐡𝐢𝐬𝐞
Fiecare meserie este, oarecum, un trib. Membrii tribului împărtășesc cunoștințe și realități într-un fel propriu, la care nu au acces alții, din alte triburi. Cu siguranță, că dacă ai acces în „tribul polițiștilor” afli realități care nu pot fi digerate ușor, lucruri normale pentru ei și enunțate într-un fel propriu. Între judecători, la fel. Între avocați și procurori, la fel. Am enunțat, desigur, și poziționările psihice pe care le trezesc în oameni asemenea cazuri, precum cel depre care vorbim. Și medicii au tribul lor, în care nu folosesc discursul științific de la congrese sau din comunicările către pacienți. Sunt între ei. Putem să punctăm câteva aspecte din dinamica grupurilor.
𝐅𝐞𝐧𝐨𝐦𝐞𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐞 „𝐠𝐫𝐮𝐩 𝐢𝐧𝐜𝐡𝐢𝐬”
Grupurile supuse unui stres permanent dezvoltă propriile norme, coeziuni și limbaje, unde se poate produce o inversare a valorilor: ceea ce în exterior ar fi monstruos, în interiorul grupului devine „normal” sau chiar valorizat.
𝐂𝐨𝐦𝐩𝐥𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚𝐝𝐢𝐜𝐚
În anumite structuri de grup, moartea cuiva din afara grupului poate deveni un câmp de putere: cine are „curajul” să grăbească moartea devine „puternic”. Admirarea reciprocă între colegi e un joc pervers de întărire narcisică. Sunt parte dintr-un grup unde cineva devine mai puternic și ceilalți se pot admira pe sine, că au asemenea „lider”.
𝐃𝐞𝐬𝐞𝐧𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐠𝐫𝐞𝐬𝐢𝐯𝐚
Expunerea repetată la traume medicale produce o „îngroșare a pielii” psihice – în sens defensiv – care, în anumite cazuri, poate duce la trecerea limitelor morale, fără trăirea unei culpe.
𝐓𝐞𝐦𝐚 𝐥𝐢𝐦𝐢𝐭𝐞𝐢 - 𝐢𝐧 𝐯𝐢𝐚𝐭𝐚 𝐩𝐬𝐢𝐡𝐢𝐜𝐚 𝐬𝐢 𝐢𝐧 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐚𝐥
Limita este un concept fundamental în psihanaliză. În cel mai cuprinzător fel putem spune că acceptarea limitei ne-a făcut oameni. Aici, discuția se va purta pe două axe: ontogenetico-psihică și social-simbolică.
𝐋𝐢𝐦𝐢𝐭𝐚 𝐢𝐧 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐬𝐢𝐡𝐢𝐜𝐞
Eu-l se constituie prin limitare: copilul învață că „nu poate tot”, că există un „nu” (mama nu e tot timpul acolo). Prin frustrare gradată, digerabilă psihic, se construiesc instanțele psihicului - Supraeul și Idealul Eului. Nu vom insista presa mult pe aceste procese, fiindcă nu fac obiectul acestui articol, însă putem să înțelegem că metabolizarea psihică a existenței unui celălalt, diferit de tine, te conduce la putința de a fi o persoană, un Eu cu tot ce derivă din asta, adică și cu înțelegerea responsabilității pentru propriile acte.
𝐋𝐢𝐦𝐢𝐭𝐚, 𝐜𝐚 𝐟𝐮𝐧𝐝𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐚𝐥 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐢 𝐬𝐢 𝐜𝐢𝐯𝐢𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭𝐢𝐞𝐢
Sigmund Freud în „Totem și Tabu” arată că baza socialului e interdicția (în primul rând a uciderii tatălui). Societatea funcționează pe baza legii care interzice. Fără limite este, bineînțeles, haos, iar libertatea nu poate avea sens decât îngrădită de limite. Psihicul fără limite e nebunie pură, mintea fără mecanisme de apărare funcționale e depășită de tensiuni, funcționarea socială fără limite este de neconceput.
Nu putem trece toți strada în același timp, am stabilit că unii trec când văd lumina verde și alții stau, pentru că văd roșu.
Am stabilit norme de interacțiuni umane, într-o mulțime de privințe – nu poți avea relații sexuale consensuale cu oricine, ci cu îngrădirea între niște limite de vârstă sau de roluri sociale, nu poți să arunci cu pietre când te superi, nici să dai muzica la maxim, că așa îți place.
Și domeniul medical, pentru a putea funcționa în slujba umanității, a avut nevoie de o mare limită – să nu decidă persoana doctorului când ar fi momentul potrivit ca un bolnav să moară, ci să se oblige – vrea, nu vrea, îi place, nu îi place – să prelungească viața oricărui pacient, cât mai mult. E o limită de bun-simț derivată din logică – alfel ce ar ieși? Fără această limită, fiecare doctor ar trebui să fie, pe lângă doctor, și anchetator, și judecător, și salvator sau călău.
Abia după ce știe exact cine e pe patul de spital să evalueze cât mai merită muncit și cheltuit pentru viața pacientului.
Care senior trebuie ținut în viață, cu orice costuri? În funcție de ce realizări ale vieții sale? Trebuie cheltuit pentru un sudor de 30 de ani, fără copii sau pentru un actor fabulous, de 60? Pentru că nu se poate răspunde uman la asemenea întrebări și pentru a nu introduce emoționalitatea și tentindețele inconștiente ale fiecărui profesionist în cazurile medicale, s-a decis, clar, limita: prelungești viața oricât, oricui. Chiar dacă cazul e unul pierdut și prelungirea vieții cuiva îi va lua șansele de viață altcuiva, care nu are atunci pat liber? Da!
Dacă profesioniștii care ar trebui să apere viața cedează dorințelor și spaimelor persoanale și distrug limita stabilită, ei devin agenți ai morții, simbolic vorbind, ei atacă însăși ordinea simbolică a legii.
Moartea grăbită, în afara cadrului legal sau etic, este o ieșire din uman, o abolire a diferenței dintre viață și moarte, dintre subiect și obiect.
𝐂𝐨𝐧𝐜𝐥𝐮𝐳𝐢𝐞 𝐚𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚
Cazul poate fi văzut nu doar ca un potențial abuz individual sau al unui grup, ci ca un simptom social: o expresie a unor tensiuni profunde între uman și inuman, între lege și impuls, între limite și omnipotență. Este posibil ca acolo unde sistemul (medical, social) nu oferă suficiente supape de prelucrare psihică a traumei (grupuri Balint, supervizare psihologică reală), defensivitatea se rigidizează, iar unele personalități mai vulnerabile pot ceda tentației de a lua locul de „Zeu al morții”. A grăbi moartea cuiva, dincolo de orice cadru legal sau etic, ar putea indica o structură cu defecte în constituirea acestor limite. Lipsa de culpă, omnipotența, lipsa empatiei pot sugera fie tulburări de personalitate (psihopatie, narcisism malign), fie un Eu afectat de mecanisme disociative puternice.
___________________________________________________________
© Dan Cârlea – psihoterapeut de orientare psihanalitică (pentru citare, a se menționa sursa). Pentru comentarii mai largi, in presa, poate fi contactat autorul.
